Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii

Orlando Postuman (frACTalia, 2022), volumul de debut al Nórei Ugron, sedimentează direcțiile asumate deja de autoare în poeme care i-au apărut anterior în diverse antologii (Adăposturi: Antologie Queer – 2021, Luminișuri. Antologie de literatură queer ecologică – 2022 și ulterior, în 2023 – Zilele muncii, corpurile muncitoare) editate de Cenaclul X, o grupare inedită în câmpul literar autohton, care folosește „x” ca terminație la cuvintele genizate pentru a nu perpetua împărțirea binară a genului și se singularizează prin demersul (poetic, dar nu numai) angajat, cu potențial emancipator, în vederea demantelării tuturor sistemelor de opresiune.

Încă din titlul, se observă că Virginia Woolf este revendicată ca model tutelar, însă poeta integrează apoi acest personaj în context postuman și rezultă un volum de poezie queer-feministă, anarhistă și antispeciistă. Prin urmare, poemele sunt infuzate de un puternic filon insurgent, care transpare în versuri precum: „distrug capitalismul, / deconstruiesc bărbatul, / lupt cu statul / prin IUBIREA mea, / prin TÂNJIREA mea, / prin PIERDERILE mele, / DUREREA mea distruge totul / și nu mi-e rușine.”, unde Nóra revendică tocmai așa-zisa „sentimentalitate feminină” condamnată de patriarhatul literar, pentru a sfida tradiția rușinii care a fost imputată unei grile de creație feminizate. Prin textele din acest volum, poeta proiectează un viitor postapocaliptic, însă în ciuda acestei nuanțe a postumității și a actului de a jeli nu doar pierderea iubirii, cât și transformările climatice – este, de fapt, o jale planetară – tonul poemelor păstrează, în final, speranța reimaginării și a reconstrucției lumii.  

Un concept-cheie în Orlando Postuman este devenirea-împreună-cu (Donna Haraway), instrumentalizat, spre exemplu, în poemul Regeneza, care depășește cadrul subiectivității individuale, prin asumarea unei voci simbiotice, transformând vulnerabilitatea și experiența colectivă a dezintegrării într-un prilej pentru regenerare și reconstrucție sub formă rețelară. Astfel, este eludată posibilitatea eroismului uman(ist), căci regeneza este configurată într-un spațiu al multiplicității biologice și al heterarhiei: „Licheni ce suntem toate; cresc și supraviețuiesc greu. Cresc încet și niciodată singuri.  Dar corpul nostru comun de lichen delicat este alcătuit din relații, mii de canale prin care lacrimile și sângele se încâlcesc”. Această procesualitate interconectată este asumată încă din prefața volumului, unde se prezintă  dorința de conexiuni multispecii, nevoia aproape testamentară de a reinventa o lume aflată în pragul distrugerii, precum și forța iubirii subscrise unui imaginar acvatic. Doliul pentru extincția universală nu este, deci, pasiv, ci devine un act emancipator, o formă de rezistență, cu forță regeneratoare. Prin transpunerea într-un limbaj poetic transgresiv, deconectat de la normele binare și esențialiste ale unei lumi literare patriarhale, și reconfigurat după principii antispeciiste și queer-feministe, este vizibilizată rețeaua unei ontologii planetare, care poate fi revitalizată prin iubirea, ca afect întemeietor, cu valență politică, după cum afirma feminista radicală Black bell hooks. 

În eseul „Prinsă între două limbi și nicăieri acasă: experiențe din viața și munca mea de activistă-scriitoare” publicat în revista Cutra (https://cutra.ro/prinsa-intre-doua-limbi-si-nicaieri-acasa/), Nóra Ugron expliciteză atât dislocarea lingvistică, spațială și identitară pe care o presupune experiența de a vorbi o limbă „minoritară”, cât și defamiliarizarea indusă prin încercarea de a scrie în „limba-standard”, tocmai pentru a-i deturna mecanismele integraționiste (și opresive) și a restructura din interior un limbaj înspre crearea unor spații plurale, interstițiale, rizomatice. Așadar, Orlando Postuman este un volum hibrid, care îmbină versuri în română cu secvențe în maghiară sau chiar derivă cuvinte noi, precum „râurește” sau „să dureroz durere, să durerez durere”. Această hibriditate și forță metamorfică lingvistică fuzionează cu fragmentarismul, cu finaluri ale poemelor care se contrag sau cu forme de expansiune, cu autochestionări ale limbajului. Pe de o parte, toate aceste mecanisme textuale anulează certitudinea unui subiect individual, uman și problematizează inclusiv capacitatea limbajului de a conține o astfel de experiență simbiotică, fiind și ceea ce salvează de la acuzația că nonumanul ar putea fi instrumentat drept cadru sau decor pentru potențarea unei voci singulare care să rămână în esență umană. Pe de altă parte, discursul acesta plural este și rezultatul unui proces de queerificare a limbajului, întrucât există o potențialitate subversivă inerentă în, spre exemplu, declinarea unor substantive în maghiară, limbă defectivă de gen gramatical, sau asumarea unei declinări neconforme standardelor gramaticale românești. Prin urmare, intervine aici și proiectul politic mai larg al Nórei, dincolo de mizele volumului propriu-zis, de a destructura orice cadru oprimant și a imagina împreună, căci singure nu se poate noi spații de a învăța și a trăi laolaltă, în afara normelor impuse de un „centru” de putere.

La nivel metatextual, volumul se construiește ca un asamblaj, ca un text plural, care își încorporează sursele, motoarele de influență și articulează niște comunități textuale, pentru a sugera că nu există nici măcar individualitate auctorială, că până și actul propriu-zis de a scrie funcționează în rețea. Orlando Postuman își expune liniile de înrâurire(ca să rămân în câmpul lexical prelucrat de Nóra) prin citate din Sașa Zare sau Maria Martelli, spre exemplu, pe care le situează ca mottouri înaintea fiecărei secțiuni, prin prezentarea unei liste bibliografice, dar și prin felul în care sunt construite unele poeme. Spre exemplu, manifestul Ars Piersica valorifică un instrumentar poetic consacrat de Medeea Iancu prin tonul eseistic, repetiții și exacerbarea unor cuvinte-cheie. Sunt poeme-colaj, care îmbină imaginea alienantă a „orașului exemplar de frumos și smart / unde nu ai bani de chirie”, cu statistici despre extincția planetară și cadre dintr-un spațiu multistratificat, simultan intim și deschis spre alteritate, pentru a crea un cenotaf nu atât pentru trecut, cât pentru eradicarea unui viitor posibil: „Un monument nu pentru ce a fost, ci pentru ce ar fi putut să fie”.


Prin acest volum, Nóra Ugron cartografiază „matematica morții capitaliste / corelată unei singure povestiri de dragoste / de pierdere planetară”  printr-o voce descentralizată și o privire multifocală, construind o politică a alianțelor (feminoska) într-o ecogeografie unde a jeli împreună-cu devine singurul act revoluționar posibil în capitalocen. Publicarea în sine a acestui volum incomod (despre care nu s-a scris atât cât ar merita) pentru patriarhatul literar este o acțiune politică necesară într-un câmp literar tot mai conservator și estetizant. Nóra Ugron este, de altfel, și una din foarte puținele voci care au avut curajul să adopte o poziție privind genocidul palestinian, prin poemul său cel mai recent, Tăcerea creează consens pentru genocid, publicat în cadrul Zilelor Literaturii Feministe 2023 în format video: https://www.youtube.com/watch?v=mebu9_YzH6g&t=674s. Atât textele din Orlando Postuman, cât și acest poem pot la fel de bine funcționa și ca o oglindă prin care totx ar trebui să chestionăm impactul acțiunilor noastre (sau lipsei lor) într-o lume (ce ar trebui să fie) comună.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Robert Lazu Kmita -Bătrânul Scriitor și Marea de Cuvinte: Metafora lui Hemingway

Robert Lazu Kmita -Bătrânul Scriitor și Marea de Cuvinte: Metafora lui Hemingway

Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.

Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.

Andrada Danilescu –  Cealaltă față a romantismului britanic: despre sublim

Andrada Danilescu – Cealaltă față a romantismului britanic: despre sublim

Ioan Streza – Not great, not terrible

Ioan Streza – Not great, not terrible