Goldmine (Bogdan) | Rubrici

[1987] Interviu-duplex Nedelciu/ Mușina, partea I [goldmine]

Echinox12 martie 2011

Context. 28-11-1987, acasă la Mircea Nedelciu, ascultând un disc cu muzică de Liviu Dănceanu şi Doina Nemţeanu Rotariu, întrerupţi – din când în când şi sub cele mai străvezii pretexte – de un foarte curios Nedelciu junior.

Pre-text(e). Cum nici eu nici Mircea Nedelciu nu suntem, totuşi, nişte „orali”, am hotărât, de comun acord, să transformăm convorbirea noastră într-o „con-scriere”. Deoarece aveam programată – pentru a doua zi – o „vizită de documentare” în talcioc, împreuncă cu Florin Iaru, Sorin Preda şi Vasile Gogea, şi voiam să fim cât mai „eficienţi” şi „productivi”, am adoptat următoarea formulă: în timp ce eu scriam o „întrebare”, Mircea redacta un „răspuns”. Care pot fi citite şi independent unul de altul, şi împreună (şi în succesiune), dar şi „încrucişat” (pentru – paradoxal! – un spor de autenticitate” riscă să pară, în pagina tipărită, „complicaţie textualistă”. (Despre „textualism”, nici o vorbă în cele ce urmează, deşi … sau poate tocmai pentru că …). Aşa încât.

Alexandru Mușina

/

Alexandru Muşina – Ca „specialist” în subminarea convenţionalităţii, cum crezi că ar trebui să începem acest dialog, pentru a ieşi ceva cât mai puţin convenţional? E posibil, în fond, neconvenţionalitatea într-un text literar?

Mircea Nedelciu – Neconvenţionalitatea este posibilă, dar numai după ce în fapt, împrumutăm, adică, pe rând, calea fiecărei convenţii pentru a o părăsi apoi. În acest sens ironia este constructivă. Iată că am ajuns la o trăsătură a literaturii tinerei generaţii asupra căreia ar merita să stăruim chiar şi cu metode convenţionale. Poate foloseşte cuiva!

/

A. M. – Sau nu foloseşte! Pentru a fi „sensibil” (nu în sensul de a te supăra şi de a „da cu bâta”) la ironie e nevoie de un anume nivel cultural, de o anumită cunoştinţă culturală. Cine trăieşte în „privitimismul” concepţiei artă – „reflectarea” trăirii (sau a „trăitului”), cine se mai sperie că trenul filmat de fraţii Lumiére chiar va năvăli peste noi în sală, nu are cum înţelege ironia. Am senzaţia că (o parte cel puţin din) efortul tău – de „inginerie textuală” – merge tocmai spre acest tip de „receptor”. În proza ta, printr-o serie întreagă de „operaţii” mai mult sau mai puţin exhibate (şi cred că cele „discrete” sunt miza ta, de fapt) cititorul „naiv” nu este doar „implicat”, ci şi „remodelat”. Adică e remodelat codul său de lectură, aşa cum ingineria genetică tinde să remodeleze codul genetic al „subiecţilor” şi, prin el, „subiecţii” înşişi. Întrucât consacri atâta energie acestei „remodelări”, de ce crezi că e atât de important un cititor „remodelat”? Care e cititorul tău „ideal”?

M. N. – Ei, da! S-ar putea tot acest efort să nu fie decât o inutilă pierdere de energie. Dacă am ceva de spus ar trebui s-o spun numai aşa cum cred eu de cuviinţă şi să nu mai fac nici un fel de eforturi în direcţia modelării cititorului. Cine e pregătit să înţeleagă va înţelege şi aşa, iar cine crede că arta e numai mimesis va privi cu suspiciune tot acest arsenal al „ingineriei textuale” şi va refuza „remodelarea”. Cititorul ideal nu există nici pentru mine nici pentru scriitorii din secolul al XIX-lea. Toţi autorii au sarcina de a-şi crea publicul. Într-un fel, o componentă iniţială a oricărei creaţii este şi imaginea aproximativă asupra publicului real dintr-o societate dată şi la un moment dat. Dacă în formarea acestei imagini autorul a fost foarte exigent, semnele efortului său de a „remodela” cititorul vor fi foarte vizibile, mai ales în atitudine lui faţă de convenţiile literare anterioare. Dar remodelarea cititorului înseamnă întrucâtva şi remodelarea omului, antropogenie. Deodată acest demers se relevă mult mai serios, nu mai e simplu moft, implică responsabilităţi sporite.

/

A. M. – Fiindcă am ajuns aici, două „cestiuni”, hai să le spunem complementare. Mai întâi: unde crezi că se plasează literatura (prin asta înţelegând poezia, proza şi/ sau textul) între ştiinţele umane? Ideea mea e că, în fond, singurul limbaj care „uneşte” ştiinţele umane sunt „ramuri” instrumentalizate şi cu un limbaj (relativ) mai „precis”, formalizat, ale literaturii. Problema este: ce relaţii întreţine, după părerea ta, literatura – în speţă demersul tău literar – cu ştiinţele umane?

M. N. – Eu aş zice chiar invers: literatura nu e numai limbajul ce uneşte ştiinţele umane, ci ştiinţele umane nu au alt sens decât acela de a fi cercetări preliterare; ele nu-şi găsesc împlinirea decât în literatură, chiar dacă se presupune că ele ar fi utile şi politicii (aceasta din urmă are dese motive să se abată deliberat de la adevărul descoperit de ele, uneori foloseşte informaţia primită de la ştiinţele umane împotriva omului, interesele o cer!)

Singurul pericol real pentru literatură ar fi acela de a se abate şi ea deliberat şi în urmărirea cine ştie căror interese neliterare de la adevăruri despre om stabilite ştiinţific. Literatura clasică putea să eludeze multe date despre om, să polemizeze cu ştiinţele umane (al căror caracter însă neştiinţific la handicap) sau să suplinească prin intuiţii auctoriale sau prin cercetări pe cont propriu ceea ce azi sociologia, psihologia şi altele oferă deja formalizat la extrem. Asupra petelor albe de pe harta omului ne aruncă încă împreună şi cu rezultate ce ţin de hazard. Specificul finalului de secol este literatura, ştiinţele umane şi politicul nu se mai pot ignora reciproc.

/

A. M. – Cum ar trebui să „ignore” (autonomizându-se şi substituind propriile „interese” specifice „interesului” fundamental) chiar „bietul om de sub vremi”. Şi am ajuns, iată, la a doua „cestiune”: care este locul/ rolul literaturii în ceea ce numeai antropogenie, în „reconstruirea” omului/ umanului? E literatura doar „tratament fabulatoriu”, amendament la instinctul proprietăţii”, „frâu incorporat”?

M. N. – După mine, toate astea împreună şi încă altceva pe deasupra, chiar dacă între ele au un raport de dinamică a contradictoriului. În spaţiul liber problema nu este a coexistenţei unor tendinţe contradictorii, ci aceea a prezenţei inexplicabile în acelaşi timp a unor concepţii despre literatură care nu sunt, în esenţa lor, contemporane unele cu altele. E cum ai vorbi în neologisme şi ţi s-ar răspunde în proto-română. Am constatat că situaţia se regăseşte şi în alte arte (în muzică, de exemplu, unde muzica armonicelor naturale coexistă cu muzica modală sau serială şi publicul – în cea mai mare parte a lui – este ori dezorientat, ori prizonierul unei concepţii revolute) şi în toate spaţiile culturale. Comunicarea devine dificilă astfel, atât de la „producătorul” de artă la „consumator”, cât şi în interiorul breslelor. Un bruiaj specific al artei de către artă apare datorită acestei „maşini a timpului” în care suntem îmbarcaţi cu toţii fără a o şti stăpâni. Primitivismul coexistă cu supercivilizaţia şi artistul are dificultăţi uriaşe cu un astfel de public. Nici măcar post-modernismul (o reacţie, cred eu, la suszisa situaţie) nu este o soluţie de durată. Dar când scindarea de acest fel se regăseşte şi în interiorul unei singure generaţii (în speţă, a noastră, promoţia ′80 sau… cum să-i zic), unde se presupune că există o dezvoltare comună, o educaţie sistematică „tipizată”, atunci ne aflăm în faţa a ceva ce trebuie să fie mai mult decât un semnal de alarmă.

/

A. M. – Situaţia descrisă de tine e – am senzaţia – „tipică” pentru momentele (sau simptomele) culturale alexandrine. Analiza pe care o face E. R. Dodds, în „Dialectica spiritului grec”, pentru perioada târzie a civilizaţiei antice greceşti mi se pare valabilă – cu corecturile de rigoare – şi pentru ceea ce spui tu. Atunci, în timp ce o categorie socioculturală devenea tot mai rafinată, mai sceptic-raţionalistă, mai „supercivilizată”, altele recădeau într-un fel de „primitivism” (nu doar în plan strict religios). „Răspunsul” postmodernist nu e nici el nou în esenţă, literatura – cel puţin – aşa-zis postmodernistă e una „de cabinet”, deşi se adresează „maselor”. Ea mizează (şi) pe formele literare (specii) fără pretenţii (roman poliţist, istoric, de aventuri) sau – oricum – de cert succes „comercial” (romanul picaresc, „de dragoste” să zicem) tocmai pentru a capta „toate” categoriile de cititori. (Nu discut poezia, unde – se pare – „captarea” cititorului se face prin folosirea tuturor registrelor limbii şi/ sau pe „mimarea” unei retorici intrate în „uzul comun” – cu riscul, evident, al kitsch-ului). Avem, desigur, şi la Eco, dar şi la Barth, de-a face cu o „parodie” a speciilor „populare”, dar ea, parodia, nu e vizibilă decât pentru „rafinaţi”, restul cititorilor iau lucrurile „de bune”. E, la mijloc, o falsă comunicare, multă inteligenţă şi – uneori – umor, dar nu e, în nici un caz, un efort de „explorare” şi „remodelare a umanului”, de antropogenie. O capcană, cred, şi – cel puţin la noi – o frumoasă diversiune. Un mod subtil de a „îmbătrâni”, de a renunţa la „radicalismul” de care vorbeai, fără ca asta să se observe. Apropo, crezi că eşti un scriitor postmodernist?

M. N. – Tot ce cred e că sunt un scriitor care nu vrea să fie post-modernist. Ceva mă enervează, mă nelinişteşte în acest termeni. Este un termen deja folosit în alte culturi decât în cea românească, iar cantitatea de informaţii şi numărul surselor la care are azi acces scriitorul român, ne împiedică să avem o imagine clară despre funcţionarea lui acolo. După puţina mea informaţie, post-modernismul are rădăcini adânci în structurile sociale ale ţărilor în care s-a vorbit întâi despre el (respectiv Imperiul habsburgic la apus – Broch, Roth, Musil – şi America anilor ′60 -′70 – Brautigan, Vonnegut Jr., Barth etc.). Între aceste structuri sociale şi societatea noastră nu prea sunt similitudini. Pe de altă parte, unele certe asemănări de suprafaţă există, şi ele au dus la recenta vogă a termenului la noi. Pentru că mă interesează „remodelarea”, „antropogenia” etc. nu vreau să fiu post-modernist, însă atunci când un termen e la modă e foarte greu să scapi de criticii care vor să te pună sub umbrela lui. Am văzut însă şi un răspuns al unui scriitor american la o anchetă despre post-modernism, în care încerca tot un refuz al plierii pe concept. Soluţia de reconciliere a cititorului „primitiv” cu cel „rafinat” în faţa aceleiaşi „opere” nu ne este încă la îndemână, nici mie, nici acelui „post-modernist american” şi nici altor scriitori actuali. Cred că e o problemă care încă îşi aşteaptă rezolvarea.

/

A. M. – Să aşteptăm (scriind!) împreună. Şi pentru a ne menţine în „spiritul epocii”, câteva întrebări „postmoderniste”: Culoarea preferată?

M. N. – Albastru. Care-ţi displace? Galben. Vârsta la care ai vrea (ai fi vrut) să rămâi veşnic? 29 de ani. Ce nu-ţi place la un (orice) prieten? Toleranţa. De ce te temi? De prostie! La ce visai în adolescenţă? Să fiu marinar. Adică la un spaţiu larg, la absenţa graniţelor. Ce apreciezi „superlativ” la sexul frumos? Nonşalanţa. Eşti, de ani buni, librar la „Cartea Românească”. Când mai scrii? Când pot. Dacă mi se iveşte ocazia voi schimba curând locul de muncă. Am studiat destul „publicul real”. În câţi ani estimezi că vei ajunge preşedintele Uniunii Scriitorilor? Dacă U. S. va mai exista, în 70 de ani! Te gândeşti la Premiul Nobel? Nu. Şi cred că, deocamdată, nici Ei! De unde ai vinul ăsta aşa bun? De la Fundulea. Acolo am o vie pe care o tai, o sap, o stropesc, o culeg singur. Ştiu şi câteva tehnici de vinificare. Dacă-ţi place vinul, te invit să participi şi la celelalte operaţii. Aşa cum fac şi cu cititorul.

/

(nr. 3-4/1987)

(va urma)

foto: wikipedia

/